Capitolul I

Unu

Mircuri dimineata, dupa ce isi facu cateva sandwichuri cu ce mai gasise prin frigider, Ciprian intra in dus. Era de o saptamana acasa la Bistrita si deja era din nou satul de orasul asta. De fiecare data cand pleca spre casa isi spunea acelasi lucru. Ca se va rupe de Bucuresti, de probelemele cu prietena, de stresul cu lipsa banilor, de serile tampite cu glume tampita, cu betivii tampiti ce ii erau prieteni. Isi spunea ca se rupe de toate astea, va sta acasa cu parintii, si inchis in camera lui, va fi din nou un pusti linistit, un pic fricos, dar fara nici o grija. Toate astea nu durau de obicei decat pana duminica. Vinerea ajungea, si dupa ce era informat, in bucatarie, de maica-se de ultimele barfe din neam si bloc, iesea sa bata covorul cu baietii.

Asta faceau de cand erau in generala. El si Mihai de la doi, si Fonfaila de la scara cealalta. Ii batu la usa lui Mihai, si cand acesta raspunse ii spuse sec.

“Tu curatenie pe anu asta nu faci?”

Doua minute mai tarziu erau amindoi in fata blocului, cu un covor intins pe batator, urland ca disperatii

“Fonfo, Fonfo, vino, frate sa il bati pe unu”

Fonfo,pe care maica-sa il botezase Stefan, dar care dupa mai bine de 10 ani in care stia ca toti il strigau Fonfo, trecuse si ea in randul lumi, il alinta dimineta cand se trezea cu un dulce “Fonfi, mama. E sapte. Ti-a lasat mama mancarea pe masa. Se mai iesi tu din casa azi, da? Poate acum gasesti si tu un serviciu mama, ca stii ca nu e ajungem cu banii”

Ca de fiecare data, Fonfo zambea politicos si isi ascundea fata in perna.

La urletele celor doi, Doamna mama lu’ Fonfi, iesi pe geam si le raspunse. “Coboara acum. Sa aveti grija, mama , sa nu faceti prostii”

Mihai si Ciprian uralara cu vadit respect “Daa tanti” si se indreptara spre batator.

Fonfi iesi pornit din scara blocului cu batatorul in mana, stranse mana celor doi si uitandu-se in jur intreba panicat “ Pai si berea unde e frate, ca eu am coborat in pantalonii astia fara buzunare”

Era foarte posibil ca toti pantalonii lui Fonfo sa nu fi avut buzunare, si daca ar fi avut, totusi, cu siguranta ar fi fost prea mici sau prea nesigure pentru a-si tine banii in ele. Asa deci, ca de fiecare data, erau Mihai sau Ciprian care plateau berea.

Sambata Ciprian iesea la cele cateva baruri decente di oras. Schimba anturajul, si la fel cum facuse si cand era pusti, in oras iesea doar cu vechii colegii de liceu cu care era mult mai probabil sa cunoasca fete decat cu prietenii de la bloc.

Jucara biliard, baura bere, vin, vodca, spre dimineta ajunsera la unul dintre ei, sa bea visinata bunica-sii. Adormi pe canapea si dupo o motaila scurta decise sa plece spre casa. Stia ca aerul rece ori il va trezi, ori il va adormi complet. Era deja dimineta si se urca intr-un autobuz. Nici in seara asta nu agatase nimic, dar macar se imbatase si cand va ajunge in patul lui, senzatia aia de ameteala plutitoare va fi placuta si va uita de Ioana.

Duminica era satul de orasul asta. Ca de fiecare data, credea si se insela ca poate sa vina aici si sa uite de ce plecase de acolo, din Bucurestiul unde era Ioana. Stia ca daca te culci si te trezeti gandindu-te la o tipa, daca nu incetezi sa porti dialoguri imaginare cu ea in care frazele tale sunt mai taioase ca sabia si lasa taieturi curate in carnea ei vie, stia ca e pierdut.

Se lasese in chestia asta, inconstient la inceput, prea dureros de lucid acum, la sfarsit.

Luni, marti, miercuri, joi, statu in casa si nu facu nimic. Punea muzica si mai iesea pe balcon la o tigare. Astepta sa il sune cineva sa iasa, dar nu ar fi iesit ca nu avea nimic de spus nimanui. Nu il suna nimeni. Seara se uita pe geam si simtea cateodata ca daca se intoarce brusc o va vedea acolo, in camera lui. Simtea ca e mereu acolo, ii vorbea des, si spera ca daca se misca destul de repede, o va surprinde pe undeva pe acolo, cautandu-l cu privirea ca atunci cand el facea discursuri semidocte la vreo peterecere.

Ioana nu veni in camera lui nici Marti, nici Miercuri nici Joi. Luni incercase sa o sune. Intins pe canapea, fixa telefonul ce statea pe masa, si se gandea ca daca nu o va suna el, in secunda urmatoare telefonul va suna, si el raspunzand ar putea sa afisa aceasi atitutidine scarbita, iar ea nu va conteni sa-l intrebe :”Esti ok? Hai ma Ciprian..”, si vocea ei stinsa sa-i ceara iertare.

Joi seara decise sa plece, iar maica-sa ii povesti din nou de aceiasi vecini, matusi, veri si toate aventurile acestora. Vineri la 4 era in tren. Intra in cuseta, puse ipodul in urechi, inchise ochii isi acoperi fata cu palmele.

Ioana era din Bucuresti. Un cartier din Bucuresti. De mica visase sa iasa odata din cartierul asta. Si maica-sa si taica-su, ingineri, isi petreceau serile inchisi in bucatarie sau hipnotizati in fata televizorului. Ea ii priva din tocul usii si isi spunea ca ea nu va fi asa.

Ca orice pustoaica, simtea o pofta nebuna si experimenteze orice. Cum baietii de varsta ei nu aveau acelasi curaj, incepuse sa umble cu baietii mai mari ce in fiecare zi pierdeau vremea sprijinti de gardul din fata liceului. Intr-a zecea, pentru ca ii placea ideea, incepu sa simuleze o relatie cu unu din baietii mai mari. Nu simula insa orgasmul. Ii trebuise tipului ceva mai mult, dar in cele din urma reusise. Nu ii era frica si nici nu simtea vro scarba. Nu vorbea despre asta dar se gandea destul de des. Intr-a doispea, era cu un tip de vro 28 de ani. I se parea ca o scena de film de arta sa isi puna capul pe pieptul lui paros si sa nu-i fie scarba. Se simtea mai inteleapta iar gusturile ei nu era nici pe departe superficiale. Isi zicea ca ce e cel mai aproape de natura e cel mai bun. Si pentru ca era aproape de natura ei, obisnuia sa-si imagineze suparari doar pentru ca o excita teribil cand tipul o ignora si o lasa sa-i treaca singura. De fiercare data ea isi tuguia buzele iar el vorbea la telefon cu un prieten. Ea se intorcea cu spatele si el isi apridea o tigare. Stateau asa vreo 2/3 minute, cat discuta tipul la telefon. Ce senzatie tare dadeau minutele alea. Stia ca la un momen dat el o va atinge. Dar nu stia cand si cum si astepta lucrul asta ca pe un cadou surpriza de ziua ei. In cele din urma o atingea, ea se facea ca nu vrea sa fie imbratisata, in cele din urma sfarseau in pat si ea isi strangea picioare in jurul mijlocului lui.

Dupa vro doi ani de stat in camin, Ciprian se mutase cu un prieten intr-un apartament. Era rezonabil ca pret, destul de aproape de centru si cel mai important, avea ferestre mari ce ii dadau suficienta lumina naturala ca sa picteze. Era relativ bun la chestia asta, dar nu isi gasesea niciodata linistea. Incepea si nu termina. Modifica mereu, si fiecare idee buna sfarsea intr-o lucrare proasta.

Statea joia pana seara tarziu la facultate. Cunoscuse niste tipi mai mari si ii promisesera ca daca ii va ajuta il vor baga in seama cu vreun galerist. Faceau ilustratii pentru o revista din strainatate. Lui nu-i dadeau nici un ban, dar avea mancare si bautura gratis. Si pentru el era suficient.

Pe la trei dimineta cobori si o lua spre casa. Pe langa el trecura trei tipe, iar cea din mijloc ii spuse direct”Ce umbli asa trist. Te-a lasat prietena?”

Ciprian nu mai avusese o prietena de un an, dupa ce traversase cu ochii inchisi o relatie de trei saptamani si 2 zile cu o tipa din Germania, intr-o tabara de pictura. Nu prea se intelgeau cand vorbea, in schimb cand faceau sex erau amandoi destul de clari in exprimare.

De atunci nu mai gasise nimic, si era convins ca era cazul sa isi faca o prietena, indiferent cat de urata, ca sa poata activa acel al 20/lea simt al femeilor ce fac acelasi barbat mai atragator cand are o relatie decat cand este singur.

La intrebarea tipei el raspunse dand din umeri si le intreba, foarte degajat, daca se lasa cu vreo bauta pe unde merg ele.

I se paru un pic ciudat si lui, si celorlate doua tipe, cand cea ce ii vorbise ii propuse sa mearga cu ele.

Ajunsera intr-un bar din Lipscani, luara niste bere si niste vodca, iar cand ajunsera la tequila era cinci dimineata si dansau in alt bar.

Pe 6 decembrie, ea venea deja pe la el de vreo 2 luni. Nu stia daca sunt impreuna pentru ca o singura data o intrebase daca acum era prientena lui sau ceva de genul, iar ea isi lua geanta, isi uita mobilul inchis vro 3 zile, dupa care il suna si ii vorbi despre alte chestii. El nu mai intreba nimic.

Ioana adora ca Ciprian era artist. O spunea de cate ori putea. Ii placea cel mai mult cum suna dupa ce prietenele ei se plangeau de prietenii lor, agenti de vanzari sau studenti la poli, fara nici o vocatie asa maiastra ca a lui Ciprian.

Se intindea pe jos, in fata lui, cand picta, si din tuburile cu culori isi punea un pic din fiecare pe trupul ei gol.

Sanii mici si rotuzi avea alunite portocalii, negre si verzi. Pe abdoment se scurgea incet albastrul si galbenul. Rosul era pe un genunchi si albul pe celalalt. Ciprian se prefacea ca nu o vede iar cele trei minute pana se apleca asupra ei erau la fel de excitate ca cele din timpul liceului. La inceput nu-i placuse corpul lui slab si osos, dar credea ca e trebuie sa incerci cat mai mult ca sa stii ce iti place. Avea cumva senzatia ca maica-sa nu facuse asta. Altfel nu se explica cum de l-a ales pe taica-su, mic, gras si cu o mina mereu plictisita.

Corpul ei mic se incolacea si se svarcolea cand mainile lui se plimbau incet asupra lui. Faceau dragoste des iar ea nu parea sa se sature de obesesia lui pentru corpul ei. Dupa trei luni se plictisi insa. Credea ca lipseste ceva si sexul nu mai era de ajuns. Nici faptul ca se putea spune despre el ca e artist nu facea lucrurile mai bune.

A inceput sa nu-i mai raspunda la telefon. Ii placea sa se uite la telefon cum suna si isi inchipuia cum el se plimba nervos prin camera sau cum probabil trage nervos din tigare. Ii placea imaginea lui nervos. De cand se culcase prima oara cu el, si deci in mintea lui, de cand erau impreuna, Ciprian devenise mai moale. Atitudinea lui indiferenta era mimata, iar acele trei minute devenisera secunde.

Trecea din cand in cand pe la el, dar nu ca sa faca dragoste. Il lasa sa se napustasca asupra ei ca sa poate iesi nevoasa dupa aceea din stransoare si sa-i reproseze ca numai asta stie sa faca.

De Craciun, Ciprian pleca acasa, sperand sa se rupa de toate astea. De vineri pana duminica sa gandit mereu la ea. De luni pana vineri au vorbit cu orele la telefon. Deja marti se intreba de ce a plecat din Bucuresti, ca la telefon pare sa fie totul in regula si ca cu siguranta totul fusese doar in capul lui.

Vineri o suna din tren dar Ioana nu raspunse. Incerca de mai multe ori. Se gandea ca nu are cum sa para disperat, doar era prietena lui. Si se stie ca daca ai prietena nu ai cum sa mai pari disperat. Ioana fusese joi seara in oras, bause ceva mai mult si se sarutase cu vro doi tipi care i se parusera simpatici. Se trezi acasa la o prietena si nu auzi telefonul. Cand il il cauta prin geanta, vineri pe seara, vazu 20 de apeluri de la Ciprian si conchise cu voce tare ca e un idiot disperat. Pleca acasa sa se culce.

Undeva pe la sfarsitul lui Ianuarie, Ciprian ajunsese cu numaratoarea la 33. Atatea zile de la ultima oara cand facusera sex. Si nici macar nu fusese extraordinar. El ii baga mana pe sub bluza si mirat ca nu protestase deloc isi facu curaj si ii dadu jos si pantalonii. El fu deasupra, ea fu cu mintea in alta parte. El termina repede, ea nici nu incepuse. Se duse repede la baie si ramase acolo ceva timp. Ciprian isi aprinse o tigare si se gandi ca mai bine se despart, pacat ca nu avea curaj sa o faca si facand un calcul scurt, se decise ca mai bine cu sex prost decat cu sex deloc.

In martie, Ioana pleca cu prietenele un weekend la Vienna. Nu il lasa sa o duca la aeroport si impreuna cu mesajele care le tot primea noaptea, suspiciunile incepeau sa-l tina noaptea treaz pe Ciprian. Se gandea ca e o prostie, dar cum nu discutasera niciodata foarte clar despre ei, si el tot amana discutia de frica ca Ioana isi va uita iar telefonul inchis, se multumea sa pronute foarte des cuvintele “prietenul” si “prientena” cand se referea la altii separand sa isce vro confirmare.

O suna cand Ioana era in Viena, dar eu nu-i raspunse prima zi, iar a doua ii trimise un mesaj ca e bine, ca e soare si ca o sa vorbeasca cand ajunge in Bucuresti.

Ciprian isi platea chiria si restul capriciilor cu bani castigati din munca de grafician. Se gasea mereu cate cineva sa-i dea ceva de treaba. Aveam acuma cativa pusi deoparte si se gandi sa-i ia ceva frumos Ioanei inainte sa plece la Viena, poate intoarce situatia. E primi lantisorul, il purta cateva zile dupa care acesta intra in anonimat intr-una din multele ei cutiute cu bijuterii.

Ea il cauta la vro 2 zile dupa ce se intoarse din Viena. El o cautase din momentul in care stia ca a aterizat avionul.

Ioana intra in casa lui Ciprian pe la 11, se duse direct pe balcon, isi aprinse o tigara si il astepta sa vina.

Nu vru sa il sarute si ii spuse ca trebuie sa-i zica ceva.

Ciprian isi lua o tigare si se aseza presimtind socul. Lacrimile ii curgeau Ioanei pe fata, era rosie si nu vroia sa fie luata in brate. Ciprian incepu sa-i faca reprosuri, Ioana ii spunse ca nu-l mai suporta. Ciprian ridica vocea, ea incepu sa planga si mai tare si vru sa plece. El o impinse, apoi o tinu, apoi o stranse in brate. Spre dimineata facura dragoste asa cum faceau la inceput si ea se cuibari la pieptul lui, cand el statea rezemat de un perete. Ii spunse ca ceva s-a schimbat si inca o gramada de chestii fara sens despre copilaria ei. El ii mangaia parul si ii povestea cat de tare crede ca e ea, si ce zambet frumos are cand se simte privita. Ciprian se gandi ca nu mai are rost, si daca nici asta nu clarifica situatia, atunci nimic nu o va clarifica. Ii spuse simplu si grav, ca pe o lege a fizicii

“ Eu te iubesc. Habar n-am de ce te porti asa”. Nefirescul momentului bloca respiratia Ioanei. Nu putu sa il priveasca in ochii asa ca se gandi ca imbratisandu-l puternic ii va da un raspuns suficient. Si pentru ca nu simti ca pierzi pana nu ai pierdut totul, Ciprian sa gandi sa-i povesteasca cum ar vrea el sa fie ei mereu impreuna, si ca de fapt ei se potrivesc foarte bine si nu e nimic mai frumos decat sa se treazeasca langa ea dimineata. Ea ii povesti cat de multa frica ii fac chestiile astea de cuplu si cat de mult o intristaza sa o vada pe maica-sa paralizata langa omuletul ala mic si gras in fata televizorului.

El se ridica sa mai deschida o sticla de bere iar ea realiza pentru o secunda ca Ciprian nu arata asa de rau, si ca de ce nu, s-ar putea trezi langa el in fiecare dimineata. In plus avea ochi frumosi si un par blond castaniu ce se termina in niste bucle mari. Isi inchipui cum s-ar fi trezit dimineata, ar fi dus copilul la gradinita iar apoi s-ar fi plans colegelor la munca cat de obosita este.

Ciprian turna bere si in paharul ei, se aseza langa ea si se gandea ca e mai bine de o ora de cand ii spusese ca o iubeste iar ea nu-i raspunsese.

Ioana ridica paharul, ii examina buclele cu mana, si ii spuse ca i-ar place sa aiba un baietel cu buclele lui. Cipiran presupuse ca baietelul trebuia sa fie al lui din moment ce ar fi avut buclele lui, iar Ioana nu-l contrazise.
Sa ai un fiu imaginar la sapte dimineata, dupa atata cearta si plansete ii paru lui Ciprian un “te iubesc” mai tare decat al lui. O lua de mana si adormira imbratisati, fiecare fericit in lumea lui. In dimineata aceea, Unu se trezi intre cei doi.

Era jumatea lui aprilie si Unu nu obosea sa-i urmareasca pe cei doi plimbandu-se, sarutandu-se, facand de mancare, certandu-se. Faceau si dragoste, mai rar, dar Unu nu pricepea ce se intampla acolo si se plictisea destul de repede. Candva spre vara, Unu stia ca joi ea nu vine, iar vineri se duc amindoi sa bea si sa se miste ciudat in baruri intunecoase. Cateodata se certa pe aleile sau strazile inguste din centru.

In iulie Ioana se plictisise de Ciprian cam la fel de mult cat Ciprian se plictisise de a fi ignorat de Ioana. Toata raceala asta il imunizase si reusea sa doarma bine dupa fiecare cearta. Se ducea la Bistrita cam de fiecare data cand si ea disparea cu zilele fara sa dea un semn. Avea senzatia ca echilibreaza cumva situatia. Nu prea mai iesea cu prietenii de cand se culcase prima oara cu Ioana. Unu nu isi explica de ce ea plange atata de des, iar Ciprian habar n-avea ca Ioana plange. Plecata la mare fara sa-i zica nimic, ca oricum nu trebuie sa-i dea explicatii lui Ciprian unde si ce face, Ioana intalneste un tip, mai bine facut ca Ciprian, destul de degajat ca atitudine si cu glume suficient de proaste incat sa rada absolut toata lumea de la masa. Parea interesant si dupa ce se imbatara amindoi la Stuf, Ioana ii fac un sex oral tipului cu pectorali de salvamar. Ea nu stia de ce a facut asta, el credea ca e inca o hipioata beata care si-o trage cu toti. Dimineata se gandi la asta si vorbi un pic cu prientenele. Clasa cazul ca o non inselare, si oricum nu se punea problema de inselat ca doar nu-i zisese niciodata lui Ciprian ca sunt impreuna.

In tren spre Bucuresti, Ioana se gandea ca nu mai e nici un amuzament sa fii cu Ciprian. Ciprian se gandea de ce dracu’ se poarta asa si oare nu e suficient de macho faptul ca acum se limiteaza sa o sune doar odata la doua zile cand dispare. Unu nu intelgea de ce se vad atat de rar si isi vorbesc atat de putin cand o fac.

A doua zi dupa ce se intorsesera in Bucuresti, Ciprian se gandi sa-i faca o surpriza venind la facultatea Ioanei. Ea nu paru nici bucuroasa nici interesata sa-l vada. Il intreba plictistia “Ce cauta aici”. El facu o gluma proasta, ea se enerva si pleaca. Ca de fiecare data, in loc sa o lasa se plece, Ciprian se tinu dupa ea ca un caine dupa stapanul sau. In cele din urma o opri smucindu-i bratul, ea tipa, el tipa, sceneta fu penibila si Unu se trezi trecand prin Poarta.

Cei ce nu vor fi The Stories

Poarta

Unu isi trase incet scaunul, se aseza si privi cum se asezau si ceilalti. Camera era ovala si inundata de aceeasi lumina alba ca tot locul acesta. Doi si Patru nu incetau sa susoteasca. Isi comentau unul altuia micile gesturi pe care le aveau. Privindul pe Trei ai fi putut crede ca nu era nici aici, nici in alta parte. Privea gol spre ceilalti iar din cand in cand, cotul sau atingea cotul lui Sapte, provocandu-i un vizibil discomfort. Sase si Sapte sedeau tacuti, tintuiti in scaunele cu spatar inalt precum batranelele ce asculta slujba de duminica. Usa se deschise pentru ultima oara iar Patru si Cinci intrara tacuti si solemni.

Unu isi lasa mana sa cada cu zgomot pe masa si fu primul a lua cuvantul.

“Ma bucur sa va vad aici, si sper ca sentimentul sa fie reciproc. Am crezut ca ar fi bine sa ne intalnim, mai ales ca este de datoria noastra sa incercam sa ne cunoastem mai bine. Suntem toti aici de mai putin de o saptamana si cred ca avem toti acelasi intrebari pe care ni le punem. V-am vazut pe fiecare in timp ce treceati Poarta, si de vreme ce suntem aici, cred ca ar fi cazul sa ne ajutam un pic. Poata asa intelegem mai bine ce si de ce se intampla in locul asta .” spuse pe un ton linistit Unu.

“Pe tine te-am vazut chiar ieri, sedeai in spatele norului cel mare si priveai in jos” spuse Doi, “asa am facut si eu in primele zile, dar nu am reusit sa vad nimic, nici in sus nu se vede mare lucru”

“Eu unul nu prea inteleg ce e in locul asta si de unde vine lumina asta alba, pare sa acopere orice” ii intrerupse Patru.

Sase si Sapte continuau sa priveasca tacuti, lasati pe spate si cu mainile inclestate pe marginea mesei.

“Eu cred ca nimic din ce e aici nu exista, spuse Trei, trezit din visare. Nu ar avea cum, nu e nimic care sa semene la nimic si nu stiu ce caut aici si de ce. Imi aduc aminte doar doua fete, un barbat si o femeie. Mi-aduc aminte un oras, cateva clipe pe o plaja si intr-o dimineata, dupa ce barbatul si femeia tipara, Trei sa opri o clipa tinand aerul in piept, am trecut prin Poarta aceea mare.”

“Cu siguaranta ,deci, suntem toti in aceeasi situatie. Si eu imi aduc aminte doua fete, tot de barbat si femeie, un atelier de pictura, troleibuze noaptea, bere si fum de tigari. Era o zi de vara pe o strada cu piatra cubica, femeia si barbatul tipara, atunci am crezut ca ma prabusesc, am inchis ochii, si m-am trezit in fata Portii, inconjurat de lumina asta alba” spuse Unu, privind pe fiecare in timp ce vorbea, vrand parca sa le primeasca incuvintarea ca si ei trecusera prin acelasi lucru.

Cinci se asezazase pe partea mesei ce dadea spre una din ferestrele mari ale camerei. Lumina alba il absorbise si nu inceta sa isi ia ochii de la fereastra. Cat vedeai cu privirea, o mantie alba acopera si sus si jos, intalnindu-se intr-o linie subtire, la orizont, de un albastru deschis, sau cine poate stii ce culoare era.

De cand ajusese aici, Cinci nu reusise sa se odihneansca. Nu vazuse pe nimeni dormind, ci doar fiinte ca si el, umbland parca fara sens dintr-un loc intr-altul. De cand intrase pe Poarta nu intrebase pe nimeni nimic, iar cand cineva sa apropria de el, grabea pasul rapid, si isi schimba directia plecand capul. Erau cinci zile de cand era aici, sau cel putin asa credea. In locul asta alb si cald, nu era nici zi nici noapte, nici mancare si nici apa, iar cei ca el pareau sa aiba toti aceeasi forma si inaltime. Cautase sa le gaseseasca o diferenta, sperand ca asa sa recunoasca macar ceva familiar. Vazuse doar ceva in partea superioara a celorlate fiinte, in locul unde oamenii ar fi avut fata. Cinci remarcase ca nu toti aveau acelasi contur in dreptul fetei, iar un mic punct luminos se intrezarea unde oamenii si-ar fi tinut ochii. Isi amintea ca barbatul si femeia cu care fusese inainte, undeva intr-un oras acoperit de zapada, dimineata isi plimbau mainile unul pe fata celuilalt. Se opreau si isi plimbau mainile si pe restul corpului, iar apoi razand si atingandu-si buzele, isi strangeau unul altuia corpurile. De cand ajunsese aici, Cinci incerca si isi plimbe si el mainile pe corpul sau, dar nu simti nimic, nici macar o mica denivelare, ideea unei forme. Nimic.

Trei, care parea sa nu mai aiba stare, il intreba pe Sase.”Si tu, tu de cand esti aici?” Sase paru sa nu auda, dar il privi pe Sapte cu coada ochilui, aspteptand un gest de la acesta”

Sapte isi lua mainile de pe masa, si cu un gest grav, privind spre Trei spuse”Cred ca e momentul sa va spun cate ceva despre noi si despre aici. M-am bucurat cand Unu m-a oprit si m-a intrebat daca vreau sa vin aici. In cele cateva zile de cand sunt in locul asta, ce vad si ce simt nu reuseste sa imi dea pace. Imediat dupa intrarea pe Poarta l-am intalnit pe Sase, mi-era frica dar am zis ca trebuie sa fie un sens la tot ce vad. L-am intrezarit pe Sase intins pe jos, cu privirea fixa. Parea linistit asa ca l-am intrebat ce cautam aici si unde suntem. Ei bine, noi credem ca stim.”

Sase, care pana acum asteptase ca Sapte sa ia cuvantul, se ridica si cu capul plecat, cu vocea stinsa spuse ”Noi credem ca stim ce facem aici. De cand sunt trecut de Poarta, eu si Sapte privim mereu. Privim in jos si privim in sus. Nu e decat alb, atat alb. Dar asta daca incerci sa privesti asa cum eram obisnuiti sa privim cand eram in acele locuri cu barbati si femei. Dar noi nu mai privim asa. Cand ne uitam in fata vedem doar alb, si cateva siluete ce par sa se miste fara sens. Dar daca privim si vrem sa vedem, atunci totul capata si forma si culoare”

“Si cum faci sa vezi toate astea” spuse Cinci.

“Intrebandu-te, raspunse Sase, noi asa am reusit. Cand am intrat in camera erati toti niste siluete albe cu mici puncte luminoase in locul unde aveti ochii. Dar v-am privit pe fiecare in parte, ne asteptand sa vad, dar intrebandu-ma ce vad. M-am intrebat ce culoare ar fi avut parul lui Unu, si l-am vazut blond castaniu. M-am intrebat ce maini are Trei si am vazut niste brate puternice cu palme ce se termina cu degete subtiri si lungi. M-am intrebat si de Cinci, si i-am vazut pieptul mic, cu forme ferme. Dar nu ma pot vedea pe mine, indiferent cat ma intreb, nu vad si nu simt. Nimic”

“ Eu il vad in schimb, interveni Sapte, e inalt, cu bratele lungi si fata ovala, buze subtiri si un par saten ce cade drept peste urechile mari. Mai are si un nas relativ mare, ochii ii sunt mari si rotunzi, de un albastru mat. Cred ca va intrebati si voi cum de vad toate astea.

La inceput ma intrebam, exact cum va spunea Sase. Si reuseam sa vad cate ceva din tot ce v-am spus mai devreme. Dar nu tot, vedem bucati si nu reuseam sa le pun cap la cap. Sa am o imagine clara a lui. Pana cand a inceput sa imi povestasca despre barbatul si femeia lui. Cu cat povestea mai mult, cu atat il vedem mai clar. Formele capatau culoare iar el capata sens.”

“Si daca tot suntem aici, cred ca numai spunandu-ne fiecare ce ne amintim, putem sa ii vedem pe ceilalti, dar mai ales sa ne vedem pe noi. Nu stiu care e legatura, dar are a face cu femeia si barbatul pe care toti se pare ca ne amintim. Cred ca daca vom incerca fiecare sa ne amintim cat mai mult despre ei, atunci cei ce ne aud ne vor vedea, asa cum suntem. Si prin ei ne vom vedea si noi.”

“Eu zic sa incercam, spuse Trei, as da oricand albul asta enervat pe o poveste, buna sau rea, a vrunuia de aici”

Patru si Cinci parura sa incuvinteze, iar Unu intreba mirat “ Si cum vom face. Eu zic ca fiecare sa spuna pe rand ceea ce isi aminteste, iar la sfarsit noi ii vom spune ce vedem”

Sase se aseza si spuse” Asa e cel mai bine. Si de aceea poti sa incepi chiar tu, de vreme ce ne-ai chemat aici, trebuie sa fii cel mai curios sa afli cum esti.”

Doi se uita spre Unu, si acesta, un pic temator incepu sa povesteasca

Paznicul Soare

In fiecare zi poti intalnii pe cineva nou. In regatul de Est, in fiece clipa, oameni din toate partile lumii vin si pleaca, se opresc si se grabesc, dar nu lasa sa treaca nici o seara fara sa se intalneasca cu cineva. La taverna din cetate, cea de oameni mai instariti, fara menestrei si fara hangite, pe terasa turnului ce strajuia la est cetatea, intrara intr-o seara un prusac si doi cetateni ai Republicii.

Fiind cu totii straini de loc, se recunoscura si decisera dupa cateva clipe de ezitare sa se aseze la aceeasi masa. Prusacul se ocupa cu aducerea focului, si de cand neamul sau se stia pe pamant, nu fusesera razboinici mai aprigi ca ei. Era un munte de om si isi purta parul scurt si ciufulit, iar ochii ii erau blajini si melancolici. Se aseza agale pe una dintre banci si privi cu atentie la cei doi negustori din Republica. Primul era inalt si slab si cu o fata lunga ce se termina cu o coama aurie de bucle, al doilea, mai bine legat, avea alura unui curtezan rafinat, ce multe domnisoare ii cazusera cu siguranta prada la curtile din apus. Prusacul ridica halba de bere sa ciocneasca cu noi prieteni, si le vorbi pe graiul lor, ce il deprinsese chiar in Republica, pe vremea cand vanduse foc burghezilor din cetatile cele mai de seama. Cei doi republicani venisera in regatul de est de putin timp. Cel cu buclele de aur vindea materialul magic din care se fac potecile si drumurile, iar curtezanul era un brav constructor, avand lucrari comandate de oameni de vaza din tara lui.

Trecura cateva ceasuri, si dupa ce se omenira bine, decisera ca era momentul sa caute in cetate un loc mai propice pentru desfatari ale noptii. O luara la picior, pentru a mai observa un pic tipicul cetatii, si lasara sunetele de tambur si flaut sa le faca de stea calauzitoare. Dupa putina vreme ajunsera la un han, unde petrecerea era in toi. Pe mese, pe scaune, pe podeaua uda si mizerabila, dansau zeci de feciori si fete, cu sufletele muiate in vinul ce hangiul li-l servea din butuoaie mari de nuc.

Aproape de ivirea zorilor, incantati de frumosetea fetelor si de mestesugul lor in ale dansului se bucurara ca se aflau acolo si salutara cu sfiala o mandra domnita ce sedea cu alaiul ei intr-un colt al hanului.

Domnita se numea Ionia, si era singura fiica a ducelui de Colentia. Era de o frumusete sofisticata iar ochii mari si verzi trezeau si in cel mai neinfricat cavaler, fiori, ce numai o femeie cu inima de leu iti poate da. Avea cateva domnite in alai si nu se masura niciuna cu frumusetea ei. Atins de infatisarea ei, vajnicul prusac se apropie, facu o plecaciune, si cu o teama ce nu o mai simtise pana atunci ceru un dans Ioniei.

Cu glasul bland dar cu o privire ce il scruta cu putere, domnita primi, iar prusacul simiti din nou teama de dinainte, avand impresia ca se scufunda in verdele ochilor ei.

Trecura multe rasarituri de la aceea zi, iar domnita legase frumoasa prietenie cu cei trei benetici. In jurul lor se adunasera si altii, care mai de care mai de vita, care mai de care pus pe jocuri si distractii. Primul ce le tinu companie fu tanarul duce Ilav Noel, mare orator, stiut in toate carciumile si tavernele pentru harul sau de a povesti si inventa. Pataniile sala capatau asa forme ca pana si regele il invitase la palat sa-i povesteasca intamplarea cu cei doi dragoni ce ii batuse la septica. Al doilea cavaler ce veni in compania celor 4 fu marchizul Mincos, mare propietar si pasionat de stiintele cerului si ale naturii, pe care le studia cu mare mestesug pana la ore tarzii din noapte. Cei 5 deci lasara noptile si zilele sa treaca inconjurandu-se de menestrei, pocale de vin, recitarii si jocuri de toate felurile. Si asa de frumos treceau zilele si asa de luminate le erau noptile ca decisera sa plece intr-o calatorie, sa gasesca un loc sa puna la cale toate distractiile cele le treceau prin minte.

Tocmira cateva calesti pentru alaiul de domnite iar barbatii incalecara falnici cai, cei mai frumosi din grajdurile regale. Pornira la drum si decisera ca se vor opri doar acolo unde se sfarseste uscatul.

Se alturara si altii ispravii lor. Primul fu Georgello, pictorul curtii, faimos pentru superbele sale fresce si coloritul fara de asemuire al panzelor sale ce decorau peretii palatelor celor mai de seama capete incoronate din cele 4 zari. Era un barbat potrivit de statura si cu un chip copilaros, dar cu o mandrie si un grai puternic ce le tinea ca scut si spada, si cu care pe multi ii biruise fara macar sa-i atinga. Un alt mandru insotitor fu tanarul duce Cipriss, mostenitorul tronului Oltiei. Barbat puternic si calit in multe dueluri, ducele era faimos pentru blandetea si nobilitatea sa, iar curtezane din tot estul visau sa ii oblojeasca ranile dupa o victorie in care isi nimicise, ca intodeauna, inamicul.

Domnita Ionia era insotita de domnita Lura, fiica baronului de Calarasi, mare propietar de terenuri si cunoscut pentru alesele sale vii, ce aprovizionau pivinitele regale din tot estul. Lura era o fata inalta, cu ochii mari si negri, fata alba si o pofta de viata pe care nici cinci prunci nu o puteau egala.

Potecile ii purtau agale prin campii parjolite si dealuri cu podogorii, prin vai stancoase si paraiase limpezi. Ajunsera degraba la marele fluviu, ce facea la sudul Regatului de est, poteca la zeci de corabii ce ducea din apus catre rasarit si inapoi cele mai pretioase marfuri. Il traversara la pas, privind de pe podul gigantic de otel cum marinarii isi imparteau treburile pe punte, iar pescarusii se invarteau agale in jurul corabiilor, ca un nor de ploaie ce sta sa se abata oricand asupra pamantului.

La al doilea apus, calatoria lor era aproape pe terminate. Ajunsera la capatul uscatului, iar acum pamantul se scufunda incet, preschimbadu-se in nisip in mare albastra ce se intindea pana la cealalta margine a estului. Obositi de drum si cu pofta de petrecere, instalara o tabara la malul marii si pornira sa caute un loc unde isi vor fi potolit foamea si setea.

La cativa pasi de plaja isi avea locul un han subrezit, ce pare sa fi fost acolo de la inceputul lumii. Se asezara si desi nu li s-ar fi parut posibil, fura ospatati cu bucate alese si vinuri fine si dulci, cum numai in tarana nisipoasa a acestor locuri puteau sa creasca. Dupa ce vorbira cu hangiul, tocmira cativa menesterei ce sedeau la o masa, si pentru cativa galbeni in plus, fura de accord sa-i inconjoare cu catecele lor pe plaja. Incarcara cateva butoaie cu vin, lasara menestrei sa paseasca inainte, si alaiul se porni spre plaja, dantunid si chefuind cum numai la petrecerile celor din popor se mai vazuse.

Dupa o noapte lunga in care dansara, baura, si se bucurara de cerul instelat ce le acopera capetele, facura legamant sa ramana mereu prieteni si dupa ce terminara si ultimul butoi de vin, plecara osteniti spre tabara, unde fiecare se lasa care mai in asternuturi, care mai pe langa, prada somnului.

Zorii venira, iar pe cei ce somnul ii prinsese inainte de a-si gasi locul, ii trezi incalzindu-le chipurile si insetati, se trezira sa caute un loc umbros unde sa isi poata racori fata si unde se pot intinde cateva clipe. Veni pranzul si toti erau in picioare. Se adunara din nou la han, luara masa, si bucurosi de aventura lor decisera ca era timpul sa se intoarca in regat.

Domnitele isi luara locurile in calesti iar barbatii pornira calare inainte sa deschida drumul.

Trecura de portul la marea ce inghitea pamantul regatului, si ratacind potecile o luara pe un alt drum, mai ingust si mai nepietruit. Calestile se miscau agale, iar cai trebuia odihniti la cateva ceasuri, asa de greu trageau la dealurile abrubte pe care urcau. Dupa ce oprira de cateva ori, marchizul Mincos le povesti beneticilor de povestea vechii cetati de traianilor, care cu veacuri multe in urma disparuse fara veste, si care lasase generatii intregi sa se intrebe ce o fi fost de soarta lor. Opri calul pe coasta unui deal si le arata barbatilor locul unde stramosii povesteau ca s-ar fi aflat infloritoarea cetate. Amuzati si curiosi in acelasi timp, cei doi mesteri din Republica in intrebara pe marchiz daca e cale sa se ajunga la acel loc, pentru a-l cerceta mai destoinic. Bucuros ce nu era singurul ce s-ar fi bucurat de o asa descoperire, o lua inainte sper cetate urmat indeaproape de cei doi republicani. Care mai voios care mai neincrezator, urmara tot alaiul poteca deschisa de marchiz si in mai putin de un ceas ajunsera la doi bolovani imensi ce pareau ca doua coloane ce ar fi strajuit intrarea intr-un templu.

Legara cai si pornira la picior sa cerceteze mai indeaproape. La stanga si la dreapta lor, un sir lung de pietre se intindeau in linie perfecta, care mai sus care mai jos, ca marginile unui drum ce spinteca in doua cetatea. De-a lungul liniilor de pietre, la mai putin de un picior, era un sant ce cu mare putinta tre sa fi fost o rigola sau un soi de canal ce ar fi purtat apa de la rau pana la fantanile din cetate. In spatele fiecarei linii, bolovani imensi, moldelati in forme ciudate de vanturile si ploile ce ii lovisera de atatea veacuri, creeau structuri curioase, care cu puterea gandului te lasau se vezi cum ar fi putut fi fundatiile unor constructii maiestuase, ce aprope atingeau cerul si care doar cu mare bogatie si mestesug ai fi putut cladi.

Amuzate de discutiile barbatilor, pline de ideei care mai de care mai nebunesti, cu o razbunare a regelui dragonilor, ce nimeni nu il vazuse pana acum, dar ale carui legende inspaimatasera atatia copii, de o invazie de lacuste gigant sau chiar ca de o manie a lui Poseidon, ce, furios, ar fi abatut un val asa de mare si de puternic incat tot ce a ramas in urma cetatii era, ceea ce li se intindea acum lor in fata ochilor, ele, femeile, intinsera o patura pe un petec de iarba si se apucara sa discute.

Apusul devenise tot mai arzator, iar toate povestile de mai devreme le inspaimatara pe femei, care nu ar fi vrut sa innopteze acolo. Hotarara impreuna cu barbatii sa plece la drum si sa gaseasca alt loc unde sa petreaca noaptea.

Pornira spre locul unde inhamesera cai dar pasii li se oprira brusc. In fata lor se afla un batran de mica statura, cu parul carunt tuns scurt, o fata rotuda ce ce termina jos cu un maxilar puternic. Batranul ii privea cu ochi blajini si curiosi. Marchizul Mincos se apropie sa il priveasca mai atent. Purta niste straie ciudate, cum nu se mai vazusera pana acum si amintea de legendele stramosilor despre cum se invasmantau traianii. Sperand sa nu i-se faca teama, barbatii se apropiara de batran incet, si zambindu-i ca unui copil ce il intalnesti pe strada. Pana sa ajunga in dreptul lui, batranul se misca repede, si pana ceilalati sa isi dea seama, se urca pe un blovan de unde acum ii privea acum cu atentie pe fiecare.

- Buna ziua, spuse batrnul, ridicand mana dreapta in semn de salut. Sunt Paznicul Soare, si va urez bine ati venit in cea mai aleasa cetatea a Estului, cetatea Traiana.

Cu privirile inmarmurite, ca la vederea unei stafii, alaiul se opri tot si il privira cum graia.

- Va aflati la poarta de est a lumii, poarta pe sub care au intrat si oamneni simpli si regi si mari conducatori de osti de bunaseama. E poarta la care lumea se termina si de unde rasaritul este mai aproape ca nicaieri. Bunul nostru rege, urmas mandrul al tatalui sau, a costruit ca si el, si ca si bunicul lui inaintea sa, o mare imparatie. Zidurile inalte merg pana la inaltimea unor stejari , iar turlele templeleor mangaie cerul. Pe poteci aurite curge apa cea mai pura, din izvoare ce sunt din inima muntelui pana in pantecele pamantului. In pietele noastre, roade de toate chipurile si din toate zarile, vin in fiecare dimineata din port, purtate de corabii ce strabat lumea, ca sa aduca ce e mai frumos si mai scump aici, in cetatea Traiana.

Frumos graia batranul, iar ochii calatorilor ce se oprisera speriati mai devreme, acum scanteiau de priviri curioase, in care povestirile paznicului Soare, lasasera liber la cele mai aventuraose si incedibile povesti.

- Frumoasa noastra regina, a decretat ca nu va fi fecior si fata in cetate, sa nu cunoasca tainele poeziei si ale cantului, impreuna cu cele ale calaritului, luptei si impletitului. Si asa se adunau seara de seara, cu putin inainte de apus, toti tinerii din cetate, si cantau si recitau, iar glasurile lor fragede se ridicau la cer, printre scanteiile focurilor in jurul carora se adunau.

Auzind asa povesti minuntate, alaiul nu intarzie sa se intrebe cum fu cu putina ca asa maiastra cetate sa disapra fara urma, fara sa fi lasat nimic, fara un semn sa se lase inghitita in timp.

Paznicul Soare ii privi cu caldura, si zambind le spuse:

- Trecusera o mie de ani de pace, si asa frumos se traia, iar om nu omorase om de un mileniu, la fel cum nici nu ocarase si nici nu furase. Si nici invidia, nici ura, nici avaria nu mai salasluiau in sufletele traianilor. Asa ca intr-o seara, deghizat si mergand la pas prin cetate, Regele Cerului veni sa-si vada copii, si fu asa bucuros de pacea lor, de bucuria cu care isi traiu viata, incat decise ca trebuiau sa se intoarca in Imparatia Cerului, acolo unde cu mare taina fusese zamislita lumea, si unde isi primira sufletele toti ce calca pe fata pamantului, dar unde doar cei ce ramasera cu inima curata, si care iubiseara pacea se mai intorceau. Si asa mare fu iubirea imparatului pentru acesti copii, ca le costrui o cetate in cer, dupa asemanare acesteia, si ii lua acolo, unde nici raul, nici durerea nici nelinistea nu te mai pot ajunge. Si a lasat aici, la capatul de rasarit al lumii pamantesti aceasta fundatie, poate ca in veacurile ce vor urma, se se cladeasca poate o alta maiastra cetate, unde iubirea va creste si va incalzi totul, asa cum soare incalzeste si florile, si pasarile si inima omului in zori zilei. Aici a lasat Regele Cerului, o poarta spre imparatia lui, iar cei ce din caldura soarelui vor inflori si infrumuseta pamantul cu bunatatea lor, aceeia se vor intoarce unde le-au fost date sufletele. Iar eu sunt paznicul acestei porti, ca sa nu treaca toti hotii si talharii ca sa nu tulbure linistea Imparatiei Cerului. Mergeti acum in lume, si inconjurati-va de iubire, lasati soarele sa va incalzeasca inima, si lasa-ti ca inima sa va incalzeasca privirea. Iubiti tot ce vedeti caci din pulbere cereasca e facut si nu cadeti in vartejurile furiei si rautatii. Traiti masurat si in liniste sufleteasca, iar cand timpul va veni si va ve-ti intoarce pe aici, pe o poteca alba de nori, voi stii daca soare va fost de folos si va voi lasa sa mergeti acasa, urcand pe o raza, pana ce veti ajunge la Portile Imparatiei Cerului.

Cu ochii umezi alaiul il priveau acum pe Paznicul Soare, si doar ce intoarsera capul sa se priveasca intre ei, ca si disparu batranul. Uimiti si tulburati de strania patanie, incalecara pe cai, domnitele suira in calesti si pornira sa caute un han pentru a innopta.

Psaras

2 mais

Pentru Dorian

Eu si nevoile mele narcisiste