Cadrul 25

In fiecare zi poti intalnii pe cineva nou. In regatul de Est, in fiece clipa, oameni din toate partile lumii vin si pleaca, se opresc si se grabesc, dar nu lasa sa treaca nici o seara fara sa se intalneasca cu cineva. La taverna din cetate, cea de oameni mai instariti, fara menestrei si fara hangite, pe terasa turnului ce strajuia la est cetatea, intrara intr-o seara un prusac si doi cetateni ai Republicii.

Fiind cu totii straini de loc, se recunoscura si decisera dupa cateva clipe de ezitare sa se aseze la aceeasi masa. Prusacul se ocupa cu aducerea focului, si de cand neamul sau se stia pe pamant, nu fusesera razboinici mai aprigi ca ei. Era un munte de om si isi purta parul scurt si ciufulit, iar ochii ii erau blajini si melancolici. Se aseza agale pe una dintre banci si privi cu atentie la cei doi negustori din Republica. Primul era inalt si slab si cu o fata lunga ce se termina cu o coama aurie de bucle, al doilea, mai bine legat, avea alura unui curtezan rafinat, ce multe domnisoare ii cazusera cu siguranta prada la curtile din apus. Prusacul ridica halba de bere sa ciocneasca cu noi prieteni, si le vorbi pe graiul lor, ce il deprinsese chiar in Republica, pe vremea cand vanduse foc burghezilor din cetatile cele mai de seama. Cei doi republicani venisera in regatul de est de putin timp. Cel cu buclele de aur vindea materialul magic din care se fac potecile si drumurile, iar curtezanul era un brav constructor, avand lucrari comandate de oameni de vaza din tara lui.

Trecura cateva ceasuri, si dupa ce se omenira bine, decisera ca era momentul sa caute in cetate un loc mai propice pentru desfatari ale noptii. O luara la picior, pentru a mai observa un pic tipicul cetatii, si lasara sunetele de tambur si flaut sa le faca de stea calauzitoare. Dupa putina vreme ajunsera la un han, unde petrecerea era in toi. Pe mese, pe scaune, pe podeaua uda si mizerabila, dansau zeci de feciori si fete, cu sufletele muiate in vinul ce hangiul li-l servea din butuoaie mari de nuc.

Aproape de ivirea zorilor, incantati de frumosetea fetelor si de mestesugul lor in ale dansului se bucurara ca se aflau acolo si salutara cu sfiala o mandra domnita ce sedea cu alaiul ei intr-un colt al hanului.

Domnita se numea Ionia, si era singura fiica a ducelui de Colentia. Era de o frumusete sofisticata iar ochii mari si verzi trezeau si in cel mai neinfricat cavaler, fiori, ce numai o femeie cu inima de leu iti poate da. Avea cateva domnite in alai si nu se masura niciuna cu frumusetea ei. Atins de infatisarea ei, vajnicul prusac se apropie, facu o plecaciune, si cu o teama ce nu o mai simtise pana atunci ceru un dans Ioniei.

Cu glasul bland dar cu o privire ce il scruta cu putere, domnita primi, iar prusacul simiti din nou teama de dinainte, avand impresia ca se scufunda in verdele ochilor ei.

Trecura multe rasarituri de la aceea zi, iar domnita legase frumoasa prietenie cu cei trei benetici. In jurul lor se adunasera si altii, care mai de care mai de vita, care mai de care pus pe jocuri si distractii. Primul ce le tinu companie fu tanarul duce Ilav Noel, mare orator, stiut in toate carciumile si tavernele pentru harul sau de a povesti si inventa. Pataniile sala capatau asa forme ca pana si regele il invitase la palat sa-i povesteasca intamplarea cu cei doi dragoni ce ii batuse la septica. Al doilea cavaler ce veni in compania celor 4 fu marchizul Mincos, mare propietar si pasionat de stiintele cerului si ale naturii, pe care le studia cu mare mestesug pana la ore tarzii din noapte. Cei 5 deci lasara noptile si zilele sa treaca inconjurandu-se de menestrei, pocale de vin, recitarii si jocuri de toate felurile. Si asa de frumos treceau zilele si asa de luminate le erau noptile ca decisera sa plece intr-o calatorie, sa gasesca un loc sa puna la cale toate distractiile cele le treceau prin minte.

Tocmira cateva calesti pentru alaiul de domnite iar barbatii incalecara falnici cai, cei mai frumosi din grajdurile regale. Pornira la drum si decisera ca se vor opri doar acolo unde se sfarseste uscatul.

Se alturara si altii ispravii lor. Primul fu Georgello, pictorul curtii, faimos pentru superbele sale fresce si coloritul fara de asemuire al panzelor sale ce decorau peretii palatelor celor mai de seama capete incoronate din cele 4 zari. Era un barbat potrivit de statura si cu un chip copilaros, dar cu o mandrie si un grai puternic ce le tinea ca scut si spada, si cu care pe multi ii biruise fara macar sa-i atinga. Un alt mandru insotitor fu tanarul duce Cipriss, mostenitorul tronului Oltiei. Barbat puternic si calit in multe dueluri, ducele era faimos pentru blandetea si nobilitatea sa, iar curtezane din tot estul visau sa ii oblojeasca ranile dupa o victorie in care isi nimicise, ca intodeauna, inamicul.

Domnita Ionia era insotita de domnita Lura, fiica baronului de Calarasi, mare propietar de terenuri si cunoscut pentru alesele sale vii, ce aprovizionau pivinitele regale din tot estul. Lura era o fata inalta, cu ochii mari si negri, fata alba si o pofta de viata pe care nici cinci prunci nu o puteau egala.

Potecile ii purtau agale prin campii parjolite si dealuri cu podogorii, prin vai stancoase si paraiase limpezi. Ajunsera degraba la marele fluviu, ce facea la sudul Regatului de est, poteca la zeci de corabii ce ducea din apus catre rasarit si inapoi cele mai pretioase marfuri. Il traversara la pas, privind de pe podul gigantic de otel cum marinarii isi imparteau treburile pe punte, iar pescarusii se invarteau agale in jurul corabiilor, ca un nor de ploaie ce sta sa se abata oricand asupra pamantului.

La al doilea apus, calatoria lor era aproape pe terminate. Ajunsera la capatul uscatului, iar acum pamantul se scufunda incet, preschimbadu-se in nisip in mare albastra ce se intindea pana la cealalta margine a estului. Obositi de drum si cu pofta de petrecere, instalara o tabara la malul marii si pornira sa caute un loc unde isi vor fi potolit foamea si setea.

La cativa pasi de plaja isi avea locul un han subrezit, ce pare sa fi fost acolo de la inceputul lumii. Se asezara si desi nu li s-ar fi parut posibil, fura ospatati cu bucate alese si vinuri fine si dulci, cum numai in tarana nisipoasa a acestor locuri puteau sa creasca. Dupa ce vorbira cu hangiul, tocmira cativa menesterei ce sedeau la o masa, si pentru cativa galbeni in plus, fura de accord sa-i inconjoare cu catecele lor pe plaja. Incarcara cateva butoaie cu vin, lasara menestrei sa paseasca inainte, si alaiul se porni spre plaja, dantunid si chefuind cum numai la petrecerile celor din popor se mai vazuse.

Dupa o noapte lunga in care dansara, baura, si se bucurara de cerul instelat ce le acopera capetele, facura legamant sa ramana mereu prieteni si dupa ce terminara si ultimul butoi de vin, plecara osteniti spre tabara, unde fiecare se lasa care mai in asternuturi, care mai pe langa, prada somnului.

Zorii venira, iar pe cei ce somnul ii prinsese inainte de a-si gasi locul, ii trezi incalzindu-le chipurile si insetati, se trezira sa caute un loc umbros unde sa isi poata racori fata si unde se pot intinde cateva clipe. Veni pranzul si toti erau in picioare. Se adunara din nou la han, luara masa, si bucurosi de aventura lor decisera ca era timpul sa se intoarca in regat.

Domnitele isi luara locurile in calesti iar barbatii pornira calare inainte sa deschida drumul.

Trecura de portul la marea ce inghitea pamantul regatului, si ratacind potecile o luara pe un alt drum, mai ingust si mai nepietruit. Calestile se miscau agale, iar cai trebuia odihniti la cateva ceasuri, asa de greu trageau la dealurile abrubte pe care urcau. Dupa ce oprira de cateva ori, marchizul Mincos le povesti beneticilor de povestea vechii cetati de traianilor, care cu veacuri multe in urma disparuse fara veste, si care lasase generatii intregi sa se intrebe ce o fi fost de soarta lor. Opri calul pe coasta unui deal si le arata barbatilor locul unde stramosii povesteau ca s-ar fi aflat infloritoarea cetate. Amuzati si curiosi in acelasi timp, cei doi mesteri din Republica in intrebara pe marchiz daca e cale sa se ajunga la acel loc, pentru a-l cerceta mai destoinic. Bucuros ce nu era singurul ce s-ar fi bucurat de o asa descoperire, o lua inainte sper cetate urmat indeaproape de cei doi republicani. Care mai voios care mai neincrezator, urmara tot alaiul poteca deschisa de marchiz si in mai putin de un ceas ajunsera la doi bolovani imensi ce pareau ca doua coloane ce ar fi strajuit intrarea intr-un templu.

Legara cai si pornira la picior sa cerceteze mai indeaproape. La stanga si la dreapta lor, un sir lung de pietre se intindeau in linie perfecta, care mai sus care mai jos, ca marginile unui drum ce spinteca in doua cetatea. De-a lungul liniilor de pietre, la mai putin de un picior, era un sant ce cu mare putinta tre sa fi fost o rigola sau un soi de canal ce ar fi purtat apa de la rau pana la fantanile din cetate. In spatele fiecarei linii, bolovani imensi, moldelati in forme ciudate de vanturile si ploile ce ii lovisera de atatea veacuri, creeau structuri curioase, care cu puterea gandului te lasau se vezi cum ar fi putut fi fundatiile unor constructii maiestuase, ce aprope atingeau cerul si care doar cu mare bogatie si mestesug ai fi putut cladi.

Amuzate de discutiile barbatilor, pline de ideei care mai de care mai nebunesti, cu o razbunare a regelui dragonilor, ce nimeni nu il vazuse pana acum, dar ale carui legende inspaimatasera atatia copii, de o invazie de lacuste gigant sau chiar ca de o manie a lui Poseidon, ce, furios, ar fi abatut un val asa de mare si de puternic incat tot ce a ramas in urma cetatii era, ceea ce li se intindea acum lor in fata ochilor, ele, femeile, intinsera o patura pe un petec de iarba si se apucara sa discute.

Apusul devenise tot mai arzator, iar toate povestile de mai devreme le inspaimatara pe femei, care nu ar fi vrut sa innopteze acolo. Hotarara impreuna cu barbatii sa plece la drum si sa gaseasca alt loc unde sa petreaca noaptea.

Pornira spre locul unde inhamesera cai dar pasii li se oprira brusc. In fata lor se afla un batran de mica statura, cu parul carunt tuns scurt, o fata rotuda ce ce termina jos cu un maxilar puternic. Batranul ii privea cu ochi blajini si curiosi. Marchizul Mincos se apropie sa il priveasca mai atent. Purta niste straie ciudate, cum nu se mai vazusera pana acum si amintea de legendele stramosilor despre cum se invasmantau traianii. Sperand sa nu i-se faca teama, barbatii se apropiara de batran incet, si zambindu-i ca unui copil ce il intalnesti pe strada. Pana sa ajunga in dreptul lui, batranul se misca repede, si pana ceilalati sa isi dea seama, se urca pe un blovan de unde acum ii privea acum cu atentie pe fiecare.

- Buna ziua, spuse batrnul, ridicand mana dreapta in semn de salut. Sunt Paznicul Soare, si va urez bine ati venit in cea mai aleasa cetatea a Estului, cetatea Traiana.

Cu privirile inmarmurite, ca la vederea unei stafii, alaiul se opri tot si il privira cum graia.

- Va aflati la poarta de est a lumii, poarta pe sub care au intrat si oamneni simpli si regi si mari conducatori de osti de bunaseama. E poarta la care lumea se termina si de unde rasaritul este mai aproape ca nicaieri. Bunul nostru rege, urmas mandrul al tatalui sau, a costruit ca si el, si ca si bunicul lui inaintea sa, o mare imparatie. Zidurile inalte merg pana la inaltimea unor stejari , iar turlele templeleor mangaie cerul. Pe poteci aurite curge apa cea mai pura, din izvoare ce sunt din inima muntelui pana in pantecele pamantului. In pietele noastre, roade de toate chipurile si din toate zarile, vin in fiecare dimineata din port, purtate de corabii ce strabat lumea, ca sa aduca ce e mai frumos si mai scump aici, in cetatea Traiana.

Frumos graia batranul, iar ochii calatorilor ce se oprisera speriati mai devreme, acum scanteiau de priviri curioase, in care povestirile paznicului Soare, lasasera liber la cele mai aventuraose si incedibile povesti.

- Frumoasa noastra regina, a decretat ca nu va fi fecior si fata in cetate, sa nu cunoasca tainele poeziei si ale cantului, impreuna cu cele ale calaritului, luptei si impletitului. Si asa se adunau seara de seara, cu putin inainte de apus, toti tinerii din cetate, si cantau si recitau, iar glasurile lor fragede se ridicau la cer, printre scanteiile focurilor in jurul carora se adunau.

Auzind asa povesti minuntate, alaiul nu intarzie sa se intrebe cum fu cu putina ca asa maiastra cetate sa disapra fara urma, fara sa fi lasat nimic, fara un semn sa se lase inghitita in timp.

Paznicul Soare ii privi cu caldura, si zambind le spuse:

- Trecusera o mie de ani de pace, si asa frumos se traia, iar om nu omorase om de un mileniu, la fel cum nici nu ocarase si nici nu furase. Si nici invidia, nici ura, nici avaria nu mai salasluiau in sufletele traianilor. Asa ca intr-o seara, deghizat si mergand la pas prin cetate, Regele Cerului veni sa-si vada copii, si fu asa bucuros de pacea lor, de bucuria cu care isi traiu viata, incat decise ca trebuiau sa se intoarca in Imparatia Cerului, acolo unde cu mare taina fusese zamislita lumea, si unde isi primira sufletele toti ce calca pe fata pamantului, dar unde doar cei ce ramasera cu inima curata, si care iubiseara pacea se mai intorceau. Si asa mare fu iubirea imparatului pentru acesti copii, ca le costrui o cetate in cer, dupa asemanare acesteia, si ii lua acolo, unde nici raul, nici durerea nici nelinistea nu te mai pot ajunge. Si a lasat aici, la capatul de rasarit al lumii pamantesti aceasta fundatie, poate ca in veacurile ce vor urma, se se cladeasca poate o alta maiastra cetate, unde iubirea va creste si va incalzi totul, asa cum soare incalzeste si florile, si pasarile si inima omului in zori zilei. Aici a lasat Regele Cerului, o poarta spre imparatia lui, iar cei ce din caldura soarelui vor inflori si infrumuseta pamantul cu bunatatea lor, aceeia se vor intoarce unde le-au fost date sufletele. Iar eu sunt paznicul acestei porti, ca sa nu treaca toti hotii si talharii ca sa nu tulbure linistea Imparatiei Cerului. Mergeti acum in lume, si inconjurati-va de iubire, lasati soarele sa va incalzeasca inima, si lasa-ti ca inima sa va incalzeasca privirea. Iubiti tot ce vedeti caci din pulbere cereasca e facut si nu cadeti in vartejurile furiei si rautatii. Traiti masurat si in liniste sufleteasca, iar cand timpul va veni si va ve-ti intoarce pe aici, pe o poteca alba de nori, voi stii daca soare va fost de folos si va voi lasa sa mergeti acasa, urcand pe o raza, pana ce veti ajunge la Portile Imparatiei Cerului.

Cu ochii umezi alaiul il priveau acum pe Paznicul Soare, si doar ce intoarsera capul sa se priveasca intre ei, ca si disparu batranul. Uimiti si tulburati de strania patanie, incalecara pe cai, domnitele suira in calesti si pornira sa caute un han pentru a innopta.